Adaptarea la grădiniță durează, de obicei, între două și șase săptămâni
Prima dimineață de grădiniță e, pentru mulți părinți, mai grea decât pentru copil. Plânsul de la ușă, mâinile întinse după mamă, educatoarea care îl ia în brațe și ușa care se închide rămân în memorie mult după ce cel mic a uitat totul și se joacă liniștit cu ceilalți.
Plânsul la despărțire e normal. Între 8 luni și 3 ani, aproape toți copiii trec printr-o perioadă de anxietate de separare: au înțeles că părintele există și când nu e de față, dar nu au încă siguranța că se va întoarce. Majoritatea se adaptează în 2-6 săptămâni. Unii au nevoie de 2-3 luni, iar asta nu înseamnă că ceva merge prost.
Pregătirea din vară
Cu câteva săptămâni înainte, grădinița devine un subiect obișnuit de discuție, prezentat cu bucurie, fără promisiuni exagerate. Cărțile cu povești despre primele zile de grădiniță, plimbările prin fața clădirii și, unde se poate, o vizită în sala de grupă, cu educatoarea, fac locul cunoscut. Ajută și câteva deprinderi exersate acasă: mâncatul singur cu lingura, folosirea toaletei ori a oliței, îmbrăcarea pantofilor ușor de pus. Programul de somn se mută treptat după orele grădiniței, ca primele dimineți să nu înceapă cu un copil trezit forțat. La 3 ani, un copil are nevoie de 10-13 ore de somn în 24 de ore, cu tot cu cel de prânz, iar trezirea la 7 dimineața cere o culcare pe la 20-20:30. Copilul care a mai rămas, din când în când, câteva ore cu bunicii ori cu o bonă are deja experiența unei despărțiri urmate de o revenire.
Programul progresiv
Multe grădinițe practică o intrare treptată. În primele zile, copilul stă 1-2 ore, uneori cu un părinte prin preajmă. Apoi rămâne singur până la prânz. Abia după 1-2 săptămâni rămâne și la somnul de după-amiază, momentul cel mai sensibil.
Unde grădinița nu propune un astfel de program, merită cerut. Un copil care pleacă acasă cât încă se simte bine păstrează o amintire bună a locului.
În primele săptămâni contează și continuitatea. Zilele lipsite fără motiv, în care copilul rămâne acasă „ca să se odihnească”, readuc adaptarea la început. De aceea, prima zi de luni după un weekend e adesea mai grea decât celelalte.
Despărțirea scurtă, cu un ritual
Ce face părintele la ușă contează mult. Ritualul ideal e scurt și mereu același: o îmbrățișare, o vorbă știută, „te iubesc, ne vedem după somn”, un pupic în palmă, apoi plecarea. Fără întoarceri la geam și fără zăbovit 20 de minute în vestiar, care prelungesc chinul pentru toată lumea.
Tentația de a pleca pe furiș, cât copilul e distras de o jucărie, e mare. Rezultatul e invers. Copilul care descoperă brusc că părintele a dispărut se sperie mai tare și, a doua zi, nu mai are încredere să-și dea drumul la joacă, de teamă că se va repeta.
Pentru copiii mici, „vin la ora 4” nu înseamnă nimic. Repere legate de programul zilei funcționează mult mai bine: „vin după ce dormi și mănânci fructele”.
Jucăria de acasă și cine îl duce
Un obiect care miroase a casă, o jucărie de pluș, o batistă a mamei, un tricou purtat de tata, poate fi un sprijin în primele săptămâni. Multe grădinițe îl acceptă la somn. Uneori, despărțirea e mai ușoară cu celălalt părinte ori cu un bunic. Copilul care plânge disperat la plecarea mamei se desparte adesea fără lacrimi de tată. Nu e o problemă de afecțiune, ci de intensitatea legăturii din acel moment. Emoția se transmite. Un părinte vizibil îngrijorat, cu ochii în lacrimi la ușă, îi spune copilului, fără cuvinte, că locul acela e periculos. Calmul, chiar jucat, îl liniștește.
Plânsul se oprește, de obicei, repede
Educatoarele cu experiență spun același lucru: cei mai mulți copii se opresc din plâns la 5-10 minute după plecarea părintelui și se joacă normal până la prânz. Un telefon ori un mesaj către educatoare, la 30 de minute după despărțire, liniștește părintele care a plecat cu inima strânsă.
Acasă, seara, pot apărea regresii: somn mai agitat, accidente la oliță, crize de plâns din nimic, dorința de a fi purtat în brațe. Copilul a ținut tot ce a simțit peste zi și se descarcă la locul în care se simte în siguranță. Trec, de regulă, în câteva săptămâni.
Întrebările de seară
„Cum a fost la grădiniță?” primește aproape mereu răspunsul „bine” ori „nu știu”. Copiii mici nu fac rezumate. Întrebările concrete deschid mai mult: „Cu cine te-ai jucat azi?”, „Ce ați mâncat la prânz?”, „Ce cântec ați învățat?”. Desenele aduse acasă sunt un bun început de discuție.
Bolile din primul an
Mulți părinți sunt surprinși de șirul de răceli din primele luni de colectivitate. 8-10 viroze pe an sunt considerate normale la copiii mici care încep grădinița. Sistemul imunitar întâlnește acum, pentru prima dată, zeci de virusuri. Al doilea an e, de obicei, vizibil mai liniștit. Copilul cu febră rămâne acasă, atât pentru el, cât și pentru ceilalți.
Când e nevoie de mai mult
Câteva semne arată că adaptarea nu merge cum ar trebui: după 2 luni, copilul plânge toată ziua, nu mănâncă și nu doarme deloc la grădiniță, se teme vizibil de o anumită persoană, slăbește, are coșmaruri dese ori refuză să intre cu o spaimă care nu scade de la o zi la alta. O discuție deschisă cu educatoarea e primul pas, apoi cu medicul pediatru și, la nevoie, cu un psiholog pentru copii. De multe ori, cauza e simplă, un coleg care îl împinge, o mâncare pe care o detestă, un program de somn nepotrivit, iar rezolvarea ei schimbă totul în câteva zile.